“Există discuții și există discuții în care doar eu sigur am dreptate.
Și dacă eu sigur am dreptate, înseamnă că oponentul meu este:
- Direct interesat. Nu, nu e bine – nu are șantiere, nu are alte interese în practica arheologică. Nu e în concurență directă cu mine.
- Prost. Asta e evident – dar asta se spune voalat, cu intrebarea – “E totuși o proastă sau doar face pe proasta?” Răspunsul e subînțeles.
Dar nu este suficient. Ce plăcere să am eu când oponentul meu e prost? În plus e și un fel de nimeni – nu are carieră științifică, nu are funcție.
Și atunci văd evidența – oponentul este vândut! Este în misiune! Este în slujba altuia – mai mare, mai rău, mai puternic!
Un adversar pe măsură!
Așa da – eu sigur am dreptate în fața unui oponent care mă merită.
Mda, am omis niște amănunte… Postările de pe blogul incriminat nu-s toate laudative la adresa Ministerului Culturii. Știrea care mi-a provocat reacția nu este acuzatoare neapărat la adresa MNIR sau a vreunei persoane de acolo – deci teoretic nu am oponent. Pornesc o demonstrație de la un comentariu presupus a fi unul ipocrit dar care de fapt nici nu știu al cui este ( nu toată lumea a avut norocul să aibă un prenume de neconfundat!).
Și mai ales – răul suprem, personajul malefic, Cel Al Cărui Nume Nu Trebuie Pronunțat, adversarul puternic și inițiatorul unor mașinațiuni inimaginabile (și după cum ne sunt prezentate – ilogice – dar și ăsta este un amănunt fără importanță) – este cea mai atacată persoană din breaslă… Nu sunt original? E vinovatul de serviciu? Era argumentarea facilă?
Amănunte fără importanță – răul este rău, de fapt nici nu-mi prea pasă, sunt satisfăcut de curajul meu. Dacă am demontat intrigile unui om puternic și ale unei biete ființe fără voce proprie, e totuși bine. Era vorba doar de o discuție în care de la bun început aveam dreptate.
Dezinteresat, drag și imens auditoriu, evident că dezinteresat”
Că aș fi doar o știristă pentru lumea arheologică este real – 3 zile am avut trafic uriaș pe blog (a fost asa la orice postare) – dar prea puține comentarii. Și nimic nu se transformă într-o dezbatere. Nu neapărat în spațiul virtual. Dezavantajul internetului și al excesului de informație – mâine apare o știre mai interesantă.
Dar dacă imi place rolul ăsta? Ca nu mi l-a cerut nimeni sau că nimănui nu-i pasă , este doar problema mea. Rămân să am și eu “dreptul la cuvânt” (și e cuvântul meu sau al altuia? Aceasta e întrebarea!). Același drept pe care îl aveți și dumneavoastră .
Când o sa-mi fie teamă de mine însămi o să mă ascund în spatele unei organizații – MNIR, CIMEC, MCPN (și toate acronimele…). Până atunci rămân o singură persoană (cea cu un prenume absolut special!) nu o furnicuță neindividualizată într-un mușuroi, săpând spre un loc mai sus, mai spre aer. Și continui (cât mai pot/cât mai vreau) să fiu atentă la toate știrile…
Post scriptum
OUG 34/2006 reglementează toate achizițiile publice (nu numai procedura SEAP). Șantierele arheologice sistematice sunt finanțate 90% din bani publici. Am mai spus-o, o mai repet până se înțelege…
